Scrisoare deschisă Președintelui României, domnul Klaus Iohannis

Stimate Domnule Președinte,

Numele meu este Darie Ducan, sunt un tânăr scriitor român. Am 27 de ani. Am absolvit Facultatea de Litere la București, apoi mi-am continuat studiile filologice și literare la Paris. Am scris mai bine de 20 de cărți de poezie, dramaturgie și eseu. Sunt, începând de la 19 ani, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

După acest preambul sec și strict informativ, doresc să vă aduc în vedere mai multe obsesii care mă ocupă în ultimul timp. Stimate domnule Iohannis, în 2009, când aveau loc discuții publice care vehiculau numele dumneavoastră pentru funcția de premier al României, am crezut și am sperat într-un nume de suflu nou. Am plecat din România în 2012 pentru a reîncepe niște studii care la București îmi păruseră inutile și mai ales pe fondul disperării și lipsei de perspectivă în România. Nu am plecat cu gândul de a părăsi cultura română nicio clipă, ci, din contră, pentru a o sluji.

În momentul în care ați fost desemnat candidat pentru funcția de președinte al României, v-am acordat încrederea meu cu o speranță vinovată, poate, de preaplin. Păreați omul salvator, păreați Carol Davila al spitalului care era România. (Și care încă este.) Personal, am stat 9 ore în picioare, la ambasada României de la Paris, ca să vă votez. În ploaie, frig și suportând niște umilințe greu de descris din partea ambasadei și a sistemului ei de dominion și feudă. V-am votat. Și nu am făcut doar atât. Am participat cu bună știință la, o spun realist, propaganda în folosul simbolului pe care părea că îl reprezentați. Micile mele reportaje de la fața locului au fost intens distribuite pe facebook de sute de oameni, acoperind o plajă semnificativă de cititori în acele zile critice. Am crezut în dumneavoastră ca într-o legitimare pe care poporul acesta o face, când e lucid, chiar contra sa, contra inerției sale istorice în care trăim de la Ceaușescu încoace. Sunt un liberal ca fundament cu profunde credințe de stânga. Și am făcut un efort personal pentru a credita un om care să pună echilibrul în lucruri și, paradoxal, să facă ceea ce așa-zisa stângă a momentului nu e în stare să facă. Așa am crezut atunci.

Toate aceste texte de front, să le zic așa, au fost incluse într-o carte numită Pentru o artă imunitară. Probabil e absolut obligatoriu să ratezi în politică pentru a te desăvârși în cultură. După aceste momente, am așteptat să vă văd la lucru și am sperat într-o schimbare. Nu mi-au plăcut, în tot acest timp, numeroase reacții ale dumneavostră, limbajul de lemn, atitudinea moale și decorativă. Păreați, între toate instituțiile statului, ultima stare de agregare a apei. Am încercat să vă scriu pe pagina facebook (brava redută a manipulării eficace) însă comentariile mele, deși decente, au fost cenzurate. Trecuseră cele 9 ore de stat la coadă, când era util orice vot. Trecuseră alegerile. Puteam, desigur, să fiu tratat ca orice plevușcă naturală, ca orice cobai. Nu sunt singurul. Ați făcut-o și cu alții. Tot ce nu ne mai poate servi, e basculat în cenzură. Probabil acesta e principiul de aplicare pe care doriți să îl impuneți opiniei publice din România. L-ați pus în aplicare (într-un fel de frondă inversă) și în cazul “Legii nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.“ Am citit stupefiat reacțiile din presă referitoare la aceasta. În parte, cu dezinformările de rigoare. Văd în gestul dumneavostră unul de afiliere, cum am și zis, un - nu mă feresc să o spun - complex al neamțului, fapt cu care pătați funcția pe care o ocupați. Tocmai ce părea să fie depășirea unui complex, devine astăzi punerea în aplicare a altuia. Ați personalizat o funcție publică într-un mod în care nu era cazul, prin generalizare. V-ați vulnerabilizat pentru o afiliere care, deși exclud acest tip de negoț, măcar dacă ar aduce oarece profit, de stil ploieștean. Mi-e teamă că nu aduce nimic, ci ați făcut-o gratuit, cu seninătatea dumneavostră care din potențial inteligentă a devenit sumbru simplistă.

Președintele Traian Băsescu a condamnat comunismul pentru aceleași tribune de politruci pentru care și dumneavostră condamnați acum mișcarea legionară, fără nuanțe și echivoc. Înțelegeți, vă rog, că orice credință politică are eroi, după cum are și criminali. Legionarii au făcut crime abominabile, l-au ucis pe Iorga, au făcut lucruri care nu se pot ierta, dar sunt, printre ei, oameni care au avut măsura bună a valorii acestui neam și cultura specificității sale în universalitate. Comuniștii, de asemenea, au făcut crime. Dar pedepsiți crimele, nu faptele colaterale. Mi-e teamă că ați ars o etapă, prin gestul dumneavostră, care vă apropie de tendințe dictatoriale ( nu doar simpliste, ci și inconștiente) mai mult decât orice: ați interzis din principiu principii care, între timp, nu mai aparțin doar istoriei, ci și culturii (tocmai în sensul lovinescian, pe care l-a remarcat foarte corect Bogdan Ghiu). Cum faceți, domnule președinte, să ieșiți din acest pleonasm inconștient în care ați intrat etalându-vă complexul? Ați pastișat stafia afilierii. A înregimentării morale. Nici măcar la un ideal național, ci la unul străin și pedant internaționalist. Eu nu sunt legionar. Sunt, după cum am afirmat, liberal în gândire și socialist în formele de manifestare, cu gândul că e un egoism a fi liberal pur în România de azi, până nu reușim să echilibrăm pătura de mijloc. Dar îmi dau seama, spre deosebire de dumneavostră, de efectele colaterale ale acestei legi antinaționale. Da, antinațională, câtă vreme istoria aparține națiunii și o manipulăm în sensul intereselor de moment. Și mai e încă dintr-un motiv antinațională. Pentru că propovăduiește cenzura.

Ce înseamnă promovarea cultului persoanelor vinovate de crime contra păcii și omenirii? Mircea Eliade? Cioran? Țuțea? Ce facem atunci cu articolele ușor antisemite ale lui Mihail Sebastian? Delicat, nu? Cu ortodoxismul lui Nicolae Steinhardt? Retragem de pe piață insulina doctorului Paulescu? Nu îl mai publicăm pe Martin Heidegger sau oprim muzica lui Carl Orff în sălile de concert?  Ce ne garantează că satira cu adresă nu va fi interpretată tot ca promovare? Înțeleg că și apologia de stânga va fi cenzurată. Cum anume, domnule președinte? Conform criteriului enunțat, și al unor propagandiști ai diverselor instituții de calofilie, criminalistică și interes, dacă o stradă nu se mai poate numi Petre Țuțea, înseamnă că nici muzica lui Dmitri Șostakovici nu se mai poate interpreta, nu? A scris muzică pentru Stalin. După cum e de la sine înțeles, așa ceva e imposibil de controlat. Pentru asta, singura formă ar fi să reinstituiți poliția politică. Nu cred că doriți așa ceva. Cred că legea nici măcar nu se va atinge de Șostakovici, Heidegger, Orff,  Céline etc. Cred că are în vedere strict cultura națională. În sensul unei politici de racordare prin care iarăși cultura română trebuie să cadă victimă spre a se institui un nou deceniu de beznă. Sper să putem evita așa ceva.

Fiecare are dreptul să facă apologia cui vrea. Apologia e aproape o ficțiune personală cu propensiuni spre realism. Nicidecum crimă. Totala lipsă de independență, de care dați dovadă, mă sperie. Nu numai că e antinațional demersul dumneavostră, dar încalcă și drepturile omului. Acelea de a crede fiecare în cine vrea și a exprima ceea ce crede. Știu foarte bine că cele două ideologii vechi trebuie suprimate pentru a lăsa loc uneia noi, corectitudinea politică, în care toți să funcționăm ca niște roboți fără miros, fără pasiuni, asexuați și amorfi. Dar viața e plină de contradicții. Și mai ales e trist că această ideologie nu are minima încredere în om, mizând (care ideologie nu face asta?) tocmai pe om, pe umanitate. Pune în atribuțiile statului, ale legii, ce ar trebui să se rezolve între oameni individual, prin religie, prin morală, dar individual. Unde vă e liberalismul, domnule Iohannis? Nu cred în umanismele epistemice scrise de Jean-Paul Sartre, dar măcar acel scriitor le-a produs ca un nebun personal, cu autoritate, nu printr-o lege care nu e deschisă discuției, ci care  pur și simplu există.

Vă rog, ieșiți din strictețea indiscutabilă și înțelegeți că nu apologia e calea spre crimă, ci cauționarea instituțională. Ar trebui, paradoxal, să mă bucur că îi dați funcției poetice atâta importanță. De la Croce la Ceaușescu, nimeni nu a luat un sceptru folcloric în mâna-i republicană. Și, de la Croce la dumneavostră, nimeni nu a dat mai multă importanță celor spuse decât celor făcute. (Și mă refer la Croce, nu la Heidegger, ca să vă menajez!) Ați deschis terenul implantării în România, la nivel de lege, a unei ideologii noi, i-ați, după cum am spus, dislocat rivalele (care, așa buimace și impotente cum sunt, știu eu ce pericole ar mai fi reprezentat?) Prin aceasta, domnule președinte, ați devenit vasalul cu acte al celui căruia spuneați că îi sunteți doar partener. Ați deschis calea coloniei adânci, a Daciei Felix, a lucrului bine făcut. În momentul de față, ați suprimat bicameralitatea istoriei. Și stânga, și dreapta. Un bărbat de stat adevărat se luptă cu egalii săi, cu istoria prezentă, încearcă să o modifice spre binele oamenilor, nu al umanității.
Perspectiva istorică nu e la îndemâna dumneavostră și, cu cât o violentați, împotriva dumneavostră se va întoarce. Aristotelic vorbind, v-o spun în calitate de poet. Trebuie să spună poetul ceea ce veți opri și istorici să spună. Și, desigur, în acord cu apologia funcției poetice pe care o faceți. Nu am nicio îndoială că Ceaușescu a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat mascată în revoluție (ceea ce nu înseamnă că nu a fost și o revoluție reală înghițită) pe fondul nemulțumirilor sociale evidente, și care au fost folosite ca pretext de către aceiași eliberatori ale căror voci de asiguratori (parcă aș spune creditori) se aud în filmul lui Chris Marker, Détour Ceausescu, 1990. Când un șef de stat e ucis de către o putere străină, el riscă să fie legendarizat. Ați găsit momentul propice să interziceți, preventiv, acest fapt. Nu fac nicio apologie lui Ceaușescu, nu am niciun motiv, observ doar teatralitatea istoriei de deasupra ei, unde mă și aflu. Ca să o observ, să îi văd funcția poetică. Dar nu folosind-o cobai, ci încercând să o topesc în opinie. Lipsa de viziune a dumneavostră mă sperie și mă revoltă. Niciun contrapunct, doar digerare, doar partea pasivă a acestui sex cu masele. Desigur, în limitele legii.  Aș dori să vă spun și cât sunt românii de umiliți în afara țării, cât le e de greu, dar mi-ar fi rușine să spun asta președintelui care face toate eforturile ca România să nu mai fie o țară liberă, ci o țară cu libertate direcționată, o țară în care dreptul la opinie e baricadat în baie, pe polița de sus pe care încă mai e rugină de la Europa liberă, transfigurată într-un vechi tranzistor.

Nu fac apologia niciunui criminal, dar Ceaușescu nu poate fi pus în același rând cu Stalin, după cum, în partea de nord-vest a Ardealului, armata lui Miklos Horthy a trimis evrei în lagăr. Cel puțin acolo, nu armata română. A făcut-o în alte părți. Dar nu acolo. De aceea lucrurile trebuie privite cu nuanța pe care numai istoricii de meserie o pot avea. Când politicul se substituie istoriei, România nu mai e o țară independentă. Nici măcar atât cât a fost sub comunism în ultima lui perioadă, de tristă amintire, independentă să moară de foame, independentă să înghețe de frig, dar independentă.

Domnule președinte. Negoțul dumneavostră cu istoria e același negoț (relegat în idee) pe care Ceaușescu îl făcea vânzând sașii. Am avut contacte umane și amicale cu sașii în copilărie. Sunt oameni minunați și adorabili. Dar de ce această exhibare a unui complex? De ce ați privatizat instituția prezidențială mai mult decât a făcut-o Traian Băsescu prin camarila sa afaceroidă? De ce numai prin vânzare de sine ne putem sincroniza unei Europe care (de aici din vest vă spun) scârțâie prin ateism și mașinism inuman, însă găsește totuși căi sociale de dialog. Și ele sunt chiar simțite de către oameni. Acest fapt nu înseamnă acceptarea istoriei, cu bunele și cu relele ei, ci pur și simplu înlocuirea ei cu o nouă istorie, impusă, artificială. Ea nu poate avea aderență la poporul român pentru că acesta nu se recunoaște în ea. El își acceptă mai ușor greșelile decât se poate crede, cu condiția de a i se lăsa dreptul și tihna necesare tocmai perspectivei istorice.

În ceea ce mă privește, continui să cred că o anumită latură patriotică a mișcării legionare, în speță ortodoxistă, a fost una benefică. Ea a creat cultură și un teritoriu de jertfă de care lumea în care am intrat vrea tot mai tare să ne dezvețe. A creat mari poeți și un patriotism interbelic de care cred că și azi e nevoie. Nici perioada comunistă nu consider că a fost un bloc de beznă de 45 de ani, cred că a avut perioadele ei de opresiune cruntă, de nedreptate socială și chiar de oarecare liberalism. În acel timp, s-a scris o întreagă literatură din care se poate citi epoca. Dar așa cum nu e suficientă dialectica operei pentru ilustrarea epocii, prezentul e incapabil de perspectivă istorică. Vă acuz de egoism, domnule președinte. Dar e un egoism pentru alții, cel de care dați dovadă, nici măcar pentru dumnevostră. Liric vorbind, sunteți Ion Iliescu. Nici egoismul lui nu a fost pentru sine. A tolerat pentru alții. A fost colportor istoriei cum sunteți și dumneavostră. Voi regreta mereu greșeala de a vă fi votat. Credeam că miza pe care o veți avea va fi cu totul alta și că s-a identificat cu cea a unui popor. Sunteți o mare decepție.

Pentru cele susținute aici, în cărțile sau în articolele mele, cu privire la poporul meu, din care sunt bucuros că fac parte, chiar și așa, într-o istorie strâmbă cum s-a întâmplat să fie, depun mărturie în fața lui Dumnezeu și în fața propriului talent.  Iar dacă iubirea pentru cultura țării mele și față de țara mea intră sub incidența penală, atunci voi fi pregătit pentru un exil lung întrucât statul român intră în contradicție cu ideile mele despre libertate. Exilul meu a început în momentul în care am fost cenzurat de însuși omul pentru care am luptat și în care am crezut. Aici, în exil, am scris Arta imunitară pentru a arăta condiția în care au fost umiliți românii în ultimii 25 de ani, cu dumneavostră, - cireașă. Xenofobia e un fapt detestabil, fără îndoială. Dar a condamna xenofobia și a nu condamna acțiunile antiromânești, mi se pare strigător la cer. Cu atât mai mult cu cât, de 25 de ani, România e guvernată, cu întreruperi, (și) de un partid constituit exclusiv pe criterii etnice, UDMR, pe numele lui. Prin această perspectivă adoptată, ați dezamăgit înainte să validați.

Așa cum anumiți oameni ai PSD au încercat să se agațe de oasele lui Brâncuși, spre a le aduce în țară, în interes electoral, așa doriți și dumneavoastră să deveniți vizibil în ochii unei Europe care nu prea cred eu că e foarte atentă la succesiunile obedienței dumneavoastră, din simplul motiv că și ea le are pe ale ei.

Cum am spus, liric vorbind, sunteți Ion Iliescu. Poetic vorbind, sunt Darie Ducan. În încheiere, vă asigur de stima mea strict protocolară.

Darie DUCAN

Paris, 12 august 2015

Istorie recenta

Daca e asa, este revoltator, ca atatea altele care ies abia acum la lumina.

       

La sfârşitul anului 1982, România atingea vârful datoriei externe de 11 miliarde USD, fiind dependentă Fondul Monetar Internaţional, care, în înţelegere cu miliardarul George Soros, despre a cărui implicare în evenimentele din decembrie 1989 voi vorbi ulterior, a planificat, o serie de operaţiuni speculative dezastruoase pentru România.

După aceste operaţiuni speculative, ţara noastră ar fi urmat să intre în blocaj financiar şi încetare de plăţi. Numai că Nicolae Ceauşescu a luat FMI-ul prin surprindere, hotărând după 1985 să facă plata tuturor datoriilor externe înainte de termen, România nemaintrând în capcana tranzacţiilor bursiere întinsă de FMI. Soros reuşind ulterior să dea un „tun” de 1,1 miliarde de lire sterline prin intermediul bursei din Londra. Chiar şi aşa FMI-ul a impus României penalizări pentru plăţi anticipate.

                            

Din cauza FMI-ului dirijat de SUA, care cerea achitarea datoriei României cu o dobândă triplată, mare parte din producţia agricolă şi industrială a ţării a trebuit să ia calea exportului, creând deja cunoscutele cozi la produsele alimentare. Agentul termic a fost raţionalizat şi benzina a fost distribuită pe cartelă. Aşa se face că, începând din 1987, SUA au dezlănţuit o campanie intensă de diabolizare a lui Ceauşescu prin intermediul presei occidentale. Posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii au lansat în premieră zvonul fals că Gorbaciov stabilise un înlocuitor al lui Ceauşescu. În martie 1989, când Ceauşescu reuşise să ramburseze integral datoriile, România mai avea în plus 3,7 miliarde USD depuşi în bănci şi creanţe de 7-8 miliarde USD. La această sumă s-ar fi adăugat şi exporturile României din 1989 care au fost de 6 miliarde USD. Arhivele oficiale, coafate în cei 24 de ani scurşi de la revoluţie, nu mai pot justifica azi decât existenţa a 2 miliarde USD. De ce s-au „volatilizat” aceşti bani? N-are rost să mai explic. Cine a făcut-o? Dacă România avea şi după 1989 în serviciile de informaţii şi în Parchete vreun român patriot, am fi aflat până acum.

Există indicii că în noaptea de 14/15 decembrie 1989, de la flotila prezidenţială de la Otopeni ar fi decolat un avion Il-18, care a executat un transport special, cu destinaţia Teheran. Şi că avionul ar fi avut la bord lingouri de aur cântărind 24 t. Într-adevăr, avionul figurează în fişele de evidenţă aeriană că s-a întors gol din Iran, pe 4 ianuarie 1990. Dacă lucrurile sunt reale şi explicaţia poate fi una extrem de simplă. Ceauşescu descoperise încă din 1987 că România avea în propria ogradă toate „comorile” care-i permiteau să nu mai depindă vreodată de FMI şi mai mult decât atât i-ar fi făcut concurenţă acestui organism. Un prim pas fiind acela de a se asocia cu China, Iranul şi Libia, într-o bancă care să acorde împrumuturi cu dobânzi mici, destinate ţărilor în curs de dezvoltare. Banca în cauză se numea BRCE (Banca Română de Comerț Exterior) prin intermediul căreia, întreprinderile de comerț exterior ale României derulaseră operaţiunile de aport valutar special, de pe urma cărora a fost rambursată datoria externă a ţării noastre.

FMI îşi permitea să acorde de câteva decenii împrumuturi, condiţionate de ingerinţele brutale în economia ţărilor creditate, datorită rezervei de 2.996 tone de aur, de care dispunea. Hărţile cu zăcămintele minerale începuseră să fie introduse pe calculator în România, la sediul Întreprinderii de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica” din anul 1971 şi erau permanent actualizate, aşa că Ceauşescu a aflat că din munţii României se extrăseseră până în 1987 circa 2.070 de tone de aur şi că România mai avea 6.000 tone aur, adică de trei ori cât se exploatase până atunci şi care în 2013 a ajuns să valoreze 250 miliarde euro. Numai că pe lângă aur, Ceauşescu ştia că în aceleaşi zăcăminte se află argint şi metalele rare, extrem de valoroase precum arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium, wolfram etc. Şi conta mult pe acestea întrucât ele sunt evaluate azi la 6.000 !!!!! de miliarde de euro. În acei ani, aplicaţiile de larg consum ale tehnologiei utilizate de americani şi sovietici la programele lor cosmice Apollo şi Soiuz abia începeau să apară pe piaţă. Video playerele/recorderele, camerele de filmare video, calculatoarele şi telefonia mobilă, au la bază microprocesoarele la fabricaţia cărora materia primă sunt metalele rare aflate din abundenţă, alături de aur în zăcămintele din Munţii Apuseni (minele Roşia Montană, Almaş, Baia de Arieş, Bucium, Brad şi Săcărâmb).

 După 1990 au apărut o mulţime de producători europeni de telefonie mobilă precum Nokia care au fost nevoiţi să importe aceste metale rare din Africa Centrală şi Australia, deşi România era mai aproape. Boom-ul producţiei la nivel mondial de calculatoare şi telefoane mobile s-a produs după 1990, când în România avusese deja loc scurt-circuitul din decembrie 1989. Chiar şi aşa, Ceauşescu prevăzuse această dezvoltare şi construise împreună cu concernul american Texas Instruments, o întreagă platformă industrială dedicată electronicii, numită IPRS Băneasa, lăsând-o moştenire românilor. Care cu o minimă investiție , ar fi permis României să producă şi să deţină calculatore, telefoane mobile, reţele proprii de internet şi de telefonie. Numai că imediat după 1990, IPRS a fost dezmembrată cu bună ştiinţă pentru a fi transformată în investiţie imobiliară.

     Să nu fi ştiut aceste lucruri cel care conduce „de facto” SIE, generalul Silviu Predoiu, absolvent al facultăţii de Geologie care a lucrat ca inginer geolog la ICE Geomin (1984-1985) și la Întreprinderea de Metale Rare din București – IMRB (1985-1990), îndeplinind din 1987 funcţia de CI-st al IMRB?

 Să nu fi ştiut aceste lucruri preşedintele-geolog Emil Constantinescu, cel care a avut revelaţia nerentabilităţii mineritului în România, închizând jumătate din exploatările miniere?

Să nu-i fi spus măcar şeful cancelariei sale prezidenţiale, Dorin Marian şi el geolog de meserie?

Să nu fi ştiut nici măcar premierii Teodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu, proveniţi din Consiliul Planificării economice de dinainte de 1989? Şi nici Ion Iliescu fost membru CPEx al PCR? Pe baza estimărilor specialiştilor săi, Ceauşescu şi-a făcut un plan de extracţie masivă până în anul 2040, astfel încât banca pentru investiţii în ţările în curs de dezvoltare, să beneficieze de un flux neîntrerupt de finanţare, acoperit în aur.

Aşadar, Ceauşescu intenţiona ca în decurs de o jumătate de secol să extragă la greu aur şi metale rare româneşti, care să-i asigure un fond anual de cel puţin 8 miliarde USD pe care România să-l ruleze prin intermediul BRCE (care avea ea însăşi un capital de peste 10 miliarde USD), investindu-l în construcţia de obiective economice şi de infrastructură în afara graniţelor, cu proiecte concepute de arhitecţii români, cu mână de lucru constituită din muncitori şi ingineri români şi cu utilaje şi maşini proiectate şi produse în România. Unde? În primul rând în China şi în statele prietene acesteia din Asia de Sud-Est, în Iran şi în statele musulmane aliate acestuia din Africa şi Orientul Apropiat şi pe cont propriu în America de Sud. Adică exact ceea ce face China acum cu Victor Ponta şi Traian Băsescu care stau cu mâna întinsă la cerşit pentru posibile investiţii de 8 miliarde de euro.

Trebuie să recunosc că acest plan, conceput de mintea nu prea şcolită a lui Ceauşescu, un om neobişnuit de patriot pentru poporul lipsit de recunoştinţă, din mijlocul căruia s-a ridicat, era genial. Şi poate fi numit Testamentul lui Ceauşescu. Interesant ar fi să urmărim ce s-a întâmplat cu „comoara” respectivă, după asasinarea lui Ceauşescu. BRCE, care după revoluţie şi-a schimbat numele devenind Bancorex, a ajuns în faliment în 1999, după ce prin ea, Ion Iliescu a miluit cu credite nerambursate sau ilegale zeci de mii de membri ai nomenclaturi postdecembriste, provenită din falşi dizidenţi şi chiar suspecţi de terorismul practicat după Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989. Sub privirea guvernatorului BNR. Bancorex a fuzionat prin absorbţie în Banca Comerciala Romana (BCR) şi la privatizarea din 2006 a BCR, guvernatorul BNR împreună cu premierul Tăriceanu a obligat poporul român să plătească suma de 3,75 miliarde euro către Erstebank, din Austria, pentru găurile negre avute de Bancorex. Cum din privatizarea BCR românii au încasat de la austrieci numai 2,25 miliarde euro, ei mai au de plătit acestora încă 1,5 miliarde euro. Dacă prin absurd la conducerea României ar fi nimerit din greşeală vreun om cât de cât patriot ca Ceauşescu şi i-ar fi trăsnit prin cap să aplice Testamentul lui Ceauşescu, i-ar fi fost imposibil, căci îi lipsea una din rotiţele mecanismului conceput de el, banca românească.

  Din septembrie 1990 şi până azi, numele celui care a ocupat postul de guvernator al Băncii Naționale a României a fost Mugur Isărescu. Cel care a fost până în decembrie 1989 cercetător la Institutul de Economie Mondială, obținând titlul de doctor în economie, ca urmare a participării la cursuri organizate în SUA. În perioada ianuarie–septembrie 1990, Isărescu a funcţionat ca reprezentant comercial al ambasadei României la Washington. În anul 2002, bursa din Londra, cea mai mare bursă a aurului din lume, a decretat că producţia combinatului Phoenix din Baia Mare (recunoscut pe plan mondial din 1970 ca producător garantat) nu se mai încadrează în standardele internaţionale.

  Prin aceasta, România pierdea dreptul la utilizarea poansonului internaţional al BNR, aplicat pe lingourile de aur. Poansonul imprima numărul de ordine, greutatea, concentraţia, denumirea producătorului şi sigla Băncii Naţionale. România a fost astfel interzisă pe lista producătorilor şi exportatorilor de aur, iar BNR avea cel mai potrivit pretext pentru a nu mai face niciodată depozite de lingouri din aurul românesc. Doar o întâmplare a făcut ca într-o conferinţă de presă a PRM să fie prezentat un document secret, datat 25 martie 2002, care demonstra că printr-o stranie coincidenţă, din ordinul guvernatorului BNR, prin aeroportul Otopeni, s-au scos din ţară 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania. În perioada 2002-2013, din dispoziţia aceluiaşi Mugur Isărescu, două treimi din rezerva de aur lăsată de Ceauşescu României, adică 61,2 tone, au ajuns să fie depozitate în bănci din afara graniţelor, lipsind astfel România de a doua rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu.

  Pentru a desăvârşi opera de blocare a accesului românilor la propriul aur şi metale rare, la propunerea ministrului Industriilor, Radu Berceanu licenţa de exploatare a aurului şi metalelor rare nr. 47/1999, este acordată prin HG 458/1999 (ale cărei prevederi sunt şi azi secrete) companiei private străine Roşia Montană Gold Corporation, avându-l ca paravan pe Vasile Frank Timiş. De atunci, statul român nu a mai scos nici un gram de aur din propriile mine, în timp ce Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat la încă opt 8 firme străine licenţe de explorare şi exploatare pentru aurul şi metalele rare româneşti din Apuseni. Fix pe zăcămintele din hărţile geologice realizate pe vremea lui Ceauşescu. Legea minelor, a fost modificată astfel, încât România să primească din partea companiilor străine care exploatează resursele sale subterane, o redevenţă de doar 4% din tot ce se extrage, în timp ce în Africa de Sud redevenţa pentru aur este de 20%. Aşadar şi ultima rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu pentru supravieţuirea României a fost deja vândută.

Iata cum se face istoria…..