Stimate Domnule
Președinte,
Numele meu este Darie Ducan,
sunt un tânăr scriitor român. Am 27 de ani. Am absolvit Facultatea de Litere la
București, apoi mi-am continuat studiile filologice și literare la Paris. Am
scris mai bine de 20 de cărți de poezie, dramaturgie și eseu. Sunt, începând de
la 19 ani, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
După acest preambul sec și strict informativ, doresc să vă aduc în vedere
mai multe obsesii care mă ocupă în ultimul timp. Stimate domnule Iohannis, în
2009, când aveau loc discuții publice care vehiculau numele dumneavoastră pentru
funcția de premier al României, am crezut și am sperat într-un nume de suflu
nou. Am plecat din România în 2012 pentru a reîncepe niște studii care la
București îmi păruseră inutile și mai ales pe fondul disperării și lipsei de perspectivă
în România. Nu am plecat cu gândul de a părăsi cultura română nicio clipă, ci,
din contră, pentru a o sluji.
În momentul în care ați fost desemnat candidat pentru funcția de președinte
al României, v-am acordat încrederea meu cu o speranță vinovată, poate, de
preaplin. Păreați omul salvator, păreați Carol Davila al spitalului care era
România. (Și care încă este.) Personal, am stat 9 ore în picioare, la ambasada
României de la Paris, ca să vă votez. În ploaie, frig și suportând niște
umilințe greu de descris din partea ambasadei și a sistemului ei de dominion și
feudă. V-am votat. Și nu am făcut doar atât. Am participat cu bună știință la,
o spun realist, propaganda în folosul simbolului pe care părea că îl
reprezentați. Micile mele reportaje de la fața locului au fost intens
distribuite pe facebook de sute de oameni, acoperind o plajă semnificativă de
cititori în acele zile critice. Am crezut în dumneavoastră ca într-o legitimare
pe care poporul acesta o face, când e lucid, chiar contra sa, contra inerției
sale istorice în care trăim de la Ceaușescu încoace. Sunt un liberal ca
fundament cu profunde credințe de stânga. Și am făcut un efort personal pentru
a credita un om care să pună echilibrul în lucruri și, paradoxal, să facă ceea
ce așa-zisa stângă a momentului nu e în stare să facă. Așa am crezut atunci.
Toate aceste texte de front, să
le zic așa, au fost incluse într-o carte numită Pentru o artă imunitară. Probabil e absolut obligatoriu să ratezi în
politică pentru a te desăvârși în cultură. După aceste momente, am așteptat să vă
văd la lucru și am sperat într-o schimbare. Nu mi-au plăcut, în tot acest timp,
numeroase reacții ale dumneavostră, limbajul de lemn, atitudinea moale și
decorativă. Păreați, între toate instituțiile statului, ultima stare de
agregare a apei. Am încercat să vă scriu pe pagina facebook (brava redută a
manipulării eficace) însă comentariile mele, deși decente, au fost cenzurate.
Trecuseră cele 9 ore de stat la coadă, când era util orice vot. Trecuseră
alegerile. Puteam, desigur, să fiu tratat ca orice plevușcă naturală, ca orice
cobai. Nu sunt singurul. Ați făcut-o și cu alții. Tot ce nu ne mai poate servi,
e basculat în cenzură. Probabil acesta e principiul de aplicare pe care doriți
să îl impuneți opiniei publice din România. L-ați pus în aplicare (într-un fel
de frondă inversă) și în cazul “Legii nr. 217/2015 pentru
modificarea şi completarea Ordonanţei de
urgenţă nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu
caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate
de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.“ Am citit stupefiat
reacțiile din presă referitoare la aceasta. În parte, cu dezinformările de
rigoare. Văd în gestul dumneavostră unul de afiliere, cum am și zis, un - nu mă
feresc să o spun - complex al neamțului, fapt cu care pătați funcția pe care o
ocupați. Tocmai ce părea să fie depășirea unui complex, devine astăzi punerea
în aplicare a altuia. Ați personalizat o funcție publică într-un mod în care nu
era cazul, prin generalizare. V-ați vulnerabilizat
pentru o afiliere care, deși exclud acest tip de negoț, măcar dacă ar aduce
oarece profit, de stil ploieștean. Mi-e teamă că nu aduce nimic, ci ați făcut-o
gratuit, cu seninătatea dumneavostră care din potențial inteligentă a devenit
sumbru simplistă.
Președintele
Traian
Băsescu a condamnat comunismul pentru aceleași tribune de politruci
pentru care
și dumneavostră condamnați acum mișcarea legionară, fără nuanțe și
echivoc. Înțelegeți,
vă rog, că orice credință politică are eroi, după cum are și criminali.
Legionarii au făcut crime abominabile, l-au ucis pe Iorga, au făcut
lucruri
care nu se pot ierta, dar sunt, printre ei, oameni care au avut măsura
bună a
valorii acestui neam și cultura specificității sale în universalitate.
Comuniștii, de asemenea, au făcut crime. Dar pedepsiți crimele, nu
faptele
colaterale. Mi-e teamă că ați ars o etapă, prin gestul dumneavostră,
care vă
apropie de tendințe dictatoriale ( nu doar simpliste, ci și
inconștiente) mai
mult decât orice: ați interzis din principiu principii care, între timp,
nu mai
aparțin doar istoriei, ci și culturii (tocmai în sensul lovinescian, pe
care l-a remarcat foarte corect Bogdan Ghiu). Cum faceți, domnule
președinte, să ieșiți
din acest pleonasm inconștient în care ați intrat etalându-vă complexul?
Ați
pastișat stafia afilierii. A înregimentării morale. Nici măcar la un
ideal național,
ci la unul străin și pedant internaționalist. Eu nu sunt legionar. Sunt,
după
cum am afirmat, liberal în gândire și socialist în formele de
manifestare, cu
gândul că e un egoism a fi liberal pur în România de azi, până nu reușim
să
echilibrăm pătura de mijloc. Dar îmi dau seama, spre deosebire de
dumneavostră,
de efectele colaterale ale acestei legi antinaționale. Da,
antinațională, câtă
vreme istoria aparține națiunii și o manipulăm în sensul intereselor de
moment.
Și mai e încă dintr-un motiv antinațională. Pentru că propovăduiește
cenzura.
Ce înseamnă promovarea cultului persoanelor vinovate de
crime contra păcii și omenirii? Mircea Eliade? Cioran? Țuțea? Ce facem
atunci cu articolele ușor antisemite ale lui Mihail Sebastian? Delicat, nu? Cu
ortodoxismul lui Nicolae Steinhardt? Retragem de pe piață insulina doctorului
Paulescu? Nu îl mai publicăm pe Martin Heidegger sau oprim muzica lui Carl Orff în
sălile de concert? Ce ne garantează că
satira cu adresă nu va fi interpretată tot ca promovare? Înțeleg că și apologia de stânga va fi cenzurată. Cum
anume, domnule președinte? Conform criteriului enunțat, și al unor
propagandiști ai diverselor instituții de calofilie, criminalistică și interes,
dacă o stradă nu se mai poate numi Petre Țuțea, înseamnă că nici muzica lui
Dmitri Șostakovici nu se mai poate
interpreta, nu? A scris muzică pentru Stalin. După cum e de la sine înțeles,
așa ceva e imposibil de controlat. Pentru asta, singura formă ar fi să
reinstituiți poliția politică. Nu cred că doriți așa ceva. Cred că legea nici
măcar nu se va atinge de Șostakovici, Heidegger, Orff, Céline etc. Cred că are
în vedere strict cultura națională. În sensul unei politici de racordare prin
care iarăși cultura română trebuie să cadă victimă spre a se institui un nou
deceniu de beznă. Sper să putem evita așa ceva.
Fiecare are dreptul
să facă apologia cui vrea. Apologia e aproape o ficțiune personală cu
propensiuni spre realism. Nicidecum crimă. Totala lipsă de independență, de care
dați dovadă, mă sperie. Nu numai că e antinațional demersul dumneavostră, dar
încalcă și drepturile omului. Acelea de a crede fiecare în cine vrea și a exprima
ceea ce crede. Știu foarte bine că cele două ideologii vechi trebuie suprimate
pentru a lăsa loc uneia noi, corectitudinea
politică, în care toți să funcționăm ca niște roboți fără miros, fără
pasiuni, asexuați și amorfi. Dar viața e plină de contradicții. Și mai ales e
trist că această ideologie nu are minima încredere în om, mizând (care
ideologie nu face asta?) tocmai pe om, pe umanitate.
Pune în atribuțiile statului, ale legii, ce ar trebui să se rezolve între
oameni individual, prin religie, prin morală, dar individual. Unde vă e liberalismul, domnule Iohannis? Nu cred în umanismele epistemice scrise de Jean-Paul Sartre,
dar măcar acel scriitor le-a produs ca un nebun personal, cu autoritate, nu
printr-o lege care nu e deschisă discuției, ci care pur și simplu există.
Vă rog, ieșiți din
strictețea indiscutabilă și înțelegeți că nu apologia e calea spre crimă, ci
cauționarea instituțională. Ar trebui, paradoxal, să mă bucur că îi dați
funcției poetice atâta importanță. De la Croce la Ceaușescu, nimeni nu a luat
un sceptru folcloric în mâna-i republicană. Și, de la Croce la dumneavostră,
nimeni nu a dat mai multă importanță celor spuse
decât celor făcute. (Și mă refer
la Croce, nu la Heidegger, ca să vă menajez!) Ați deschis terenul implantării
în România, la nivel de lege, a unei ideologii noi, i-ați, după cum am spus,
dislocat rivalele (care, așa buimace și impotente cum sunt, știu eu ce pericole ar mai
fi reprezentat?) Prin aceasta, domnule președinte, ați devenit vasalul cu acte al
celui căruia spuneați că îi sunteți doar partener. Ați deschis calea coloniei
adânci, a Daciei Felix, a lucrului bine făcut. În momentul de față, ați suprimat
bicameralitatea istoriei. Și stânga, și dreapta. Un bărbat de stat adevărat se
luptă cu egalii săi, cu istoria prezentă, încearcă să o modifice spre binele
oamenilor, nu al umanității.
Perspectiva istorică nu e la îndemâna dumneavostră și, cu cât o violentați, împotriva dumneavostră se va întoarce. Aristotelic vorbind, v-o spun în calitate de poet. Trebuie să spună poetul ceea ce veți opri și istorici să spună. Și, desigur, în acord cu apologia funcției poetice pe care o faceți. Nu am nicio îndoială că Ceaușescu a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat mascată în revoluție (ceea ce nu înseamnă că nu a fost și o revoluție reală înghițită) pe fondul nemulțumirilor sociale evidente, și care au fost folosite ca pretext de către aceiași eliberatori ale căror voci de asiguratori (parcă aș spune creditori) se aud în filmul lui Chris Marker, Détour Ceausescu, 1990. Când un șef de stat e ucis de către o putere străină, el riscă să fie legendarizat. Ați găsit momentul propice să interziceți, preventiv, acest fapt. Nu fac nicio apologie lui Ceaușescu, nu am niciun motiv, observ doar teatralitatea istoriei de deasupra ei, unde mă și aflu. Ca să o observ, să îi văd funcția poetică. Dar nu folosind-o cobai, ci încercând să o topesc în opinie. Lipsa de viziune a dumneavostră mă sperie și mă revoltă. Niciun contrapunct, doar digerare, doar partea pasivă a acestui sex cu masele. Desigur, în limitele legii. Aș dori să vă spun și cât sunt românii de umiliți în afara țării, cât le e de greu, dar mi-ar fi rușine să spun asta președintelui care face toate eforturile ca România să nu mai fie o țară liberă, ci o țară cu libertate direcționată, o țară în care dreptul la opinie e baricadat în baie, pe polița de sus pe care încă mai e rugină de la Europa liberă, transfigurată într-un vechi tranzistor.
Perspectiva istorică nu e la îndemâna dumneavostră și, cu cât o violentați, împotriva dumneavostră se va întoarce. Aristotelic vorbind, v-o spun în calitate de poet. Trebuie să spună poetul ceea ce veți opri și istorici să spună. Și, desigur, în acord cu apologia funcției poetice pe care o faceți. Nu am nicio îndoială că Ceaușescu a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat mascată în revoluție (ceea ce nu înseamnă că nu a fost și o revoluție reală înghițită) pe fondul nemulțumirilor sociale evidente, și care au fost folosite ca pretext de către aceiași eliberatori ale căror voci de asiguratori (parcă aș spune creditori) se aud în filmul lui Chris Marker, Détour Ceausescu, 1990. Când un șef de stat e ucis de către o putere străină, el riscă să fie legendarizat. Ați găsit momentul propice să interziceți, preventiv, acest fapt. Nu fac nicio apologie lui Ceaușescu, nu am niciun motiv, observ doar teatralitatea istoriei de deasupra ei, unde mă și aflu. Ca să o observ, să îi văd funcția poetică. Dar nu folosind-o cobai, ci încercând să o topesc în opinie. Lipsa de viziune a dumneavostră mă sperie și mă revoltă. Niciun contrapunct, doar digerare, doar partea pasivă a acestui sex cu masele. Desigur, în limitele legii. Aș dori să vă spun și cât sunt românii de umiliți în afara țării, cât le e de greu, dar mi-ar fi rușine să spun asta președintelui care face toate eforturile ca România să nu mai fie o țară liberă, ci o țară cu libertate direcționată, o țară în care dreptul la opinie e baricadat în baie, pe polița de sus pe care încă mai e rugină de la Europa liberă, transfigurată într-un vechi tranzistor.
Nu fac apologia
niciunui criminal, dar Ceaușescu nu poate fi pus în același rând cu Stalin,
după cum, în partea de nord-vest a Ardealului, armata lui Miklos Horthy a
trimis evrei în lagăr. Cel puțin acolo, nu armata română. A făcut-o în alte
părți. Dar nu acolo. De aceea lucrurile trebuie privite cu nuanța pe care numai
istoricii de meserie o pot avea. Când politicul se substituie istoriei, România
nu mai e o țară independentă. Nici măcar atât cât a fost sub comunism în ultima
lui perioadă, de tristă amintire, independentă
să moară de foame, independentă să
înghețe de frig, dar independentă.
Domnule președinte.
Negoțul dumneavostră cu istoria e același negoț (relegat în idee) pe care
Ceaușescu îl făcea vânzând sașii. Am avut contacte umane și amicale cu sașii în
copilărie. Sunt oameni minunați și adorabili. Dar de ce această exhibare a unui
complex? De ce ați privatizat instituția prezidențială mai mult decât a făcut-o
Traian Băsescu prin camarila sa afaceroidă? De ce numai prin vânzare de sine ne
putem sincroniza unei Europe care (de aici din vest vă spun) scârțâie prin
ateism și mașinism inuman, însă găsește totuși căi sociale de dialog. Și ele
sunt chiar simțite de către oameni. Acest fapt nu înseamnă acceptarea istoriei,
cu bunele și cu relele ei, ci pur și simplu înlocuirea ei cu o nouă istorie,
impusă, artificială. Ea nu poate avea aderență la poporul român pentru că
acesta nu se recunoaște în ea. El își acceptă mai ușor greșelile decât se poate
crede, cu condiția de a i se lăsa dreptul și tihna necesare tocmai perspectivei istorice.
În ceea ce mă
privește, continui să cred că o anumită latură patriotică a mișcării legionare,
în speță ortodoxistă, a fost una benefică. Ea a creat cultură și un teritoriu
de jertfă de care lumea în care am intrat vrea tot mai tare să ne dezvețe. A
creat mari poeți și un patriotism interbelic de care cred că și azi e nevoie. Nici
perioada comunistă nu consider că a fost un bloc de beznă de 45 de ani, cred că
a avut perioadele ei de opresiune cruntă, de nedreptate socială și chiar de
oarecare liberalism. În acel timp, s-a scris o întreagă literatură din care se
poate citi epoca. Dar așa cum nu e suficientă dialectica operei pentru
ilustrarea epocii, prezentul e incapabil de perspectivă istorică. Vă acuz de
egoism, domnule președinte. Dar e un egoism pentru alții, cel de care dați
dovadă, nici măcar pentru dumnevostră. Liric vorbind, sunteți Ion Iliescu. Nici
egoismul lui nu a fost pentru sine. A tolerat pentru alții. A fost colportor
istoriei cum sunteți și dumneavostră. Voi regreta mereu greșeala de a vă fi
votat. Credeam că miza pe care o veți avea va fi cu totul alta și că s-a identificat cu
cea a unui popor. Sunteți o mare decepție.
Pentru cele
susținute aici, în cărțile sau în articolele mele, cu privire la poporul meu,
din care sunt bucuros că fac parte, chiar și așa, într-o istorie strâmbă cum
s-a întâmplat să fie, depun mărturie în fața lui Dumnezeu și în fața propriului
talent. Iar dacă iubirea pentru cultura
țării mele și față de țara mea intră sub incidența penală, atunci voi fi
pregătit pentru un exil lung întrucât statul român intră în contradicție cu
ideile mele despre libertate. Exilul meu a început în momentul în care am fost
cenzurat de însuși omul pentru care am luptat și în care am crezut. Aici, în
exil, am scris Arta imunitară pentru
a arăta condiția în care au fost umiliți românii în ultimii 25 de ani,
cu
dumneavostră, - cireașă. Xenofobia e un fapt detestabil, fără îndoială.
Dar a
condamna xenofobia și a nu condamna acțiunile antiromânești, mi se pare
strigător la cer. Cu atât mai mult cu cât, de 25 de ani, România e
guvernată, cu întreruperi, (și) de un partid constituit exclusiv pe
criterii etnice,
UDMR, pe numele lui. Prin această perspectivă adoptată, ați dezamăgit
înainte
să validați.
Așa cum anumiți
oameni ai PSD au încercat să se agațe de oasele lui Brâncuși, spre a le aduce
în țară, în interes electoral, așa doriți și dumneavoastră să deveniți vizibil
în ochii unei Europe care nu prea cred eu că e foarte atentă la succesiunile
obedienței dumneavoastră, din simplul motiv că și ea le are pe ale ei.
Cum am spus, liric
vorbind, sunteți Ion Iliescu. Poetic vorbind, sunt Darie Ducan. În încheiere, vă asigur de stima mea strict protocolară.
Darie DUCAN
Darie DUCAN
Paris, 12 august 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu