Stimati Prieteni,
Cu
ocazia alegerilor prezidentiale am trait,cu totii, evenimente politice
care ne-au surpris prin modul lor de desfasurare ,prin mijloacele de
abordare si prin amplitudinea lor de manifestare.Interactiunea dintre
factorii externi dinamici si manipulatori si traditiile politice interne
anchilozate de inertie si superficialitate au creat deruta si au
adancit si mai mult divizarea societatii romanesti.
Intelepciunea
strabunilor spunea ca “timpul vindeca orice… rana”.Viteza si
modalitatile prin care sunt puse in practica ,in present, noile
strategii geopolitice sunt o dovada clara a faptului ca” timpul “nu mai
vindeca ranile ci le adanceste,mai ales acolo unde “oamenii raman sub
..vremi, nereusind sa se ridice deasupra lor”.
Forumul
Social Roman consecvent preocuparilor sale de a deveni o tribuna de
dezbateri a intregii societati civile romanesti va supune atentiei
materialul de mai jos si asteapta de la Dvs. contributii personale si
materiale de interes pentru intreaga societate civila.
Cu prietenie si solidaritate,
Constantin Cretu
Cheia geopolitică a alegerilor prezidențiale din România
Alegerile
prezidențiale din România au multe aspecte relevante, dar cheia
principală a problemei este una geopolitică. Cine și-a imaginat că ele
erau de la bun început deschise oricărui rezultat (că ar fi putut
câștiga oricare dintre candidații principali) s-a înșelat – și s-a
înșelat tocmai pentru că a ignorat miza geopolitică a acestor alegeri.
Care
este această miză? România are (iar) nenorocul istoric de a fi plasată
geografic la linia de confruntare între Rusia și marile puteri
occidentale. Aceasta îi conferă o importanță strategică deosebită, în
total contrast cu lipsa ei de importanță economică și militară. În
contextul conflictului cu Rusia, cine anume conduce România și cât de
disciplinată va fi România în executarea unor directive americane, ale
NATO sau ale UE devin lucruri vitale pentru marile puteri. Cu cât țara
are o mai mare autonomie, cu atât ea se poate disocia de unele strategii
concepute la Washington sau la Bruxelles (fie în centrul Bruxelles fie
la Evere…) Or, o politică autonomă (axată pe interese naționale, și nu
pe prioritățile NATO) este ultimul lucru pe care și-l dorește
Occidentul, care are deja mari probleme, în acest sens, cu state ca
Turcia și Ungaria. Un lider relativ independent, cum e Viktor Orbán la
Budapesta sau Erdogan la Ankara, care cenzurează directivele occidentale
funcție de interesele naționale pe care le reprezintă, este o mare
sursă de probleme pentru puterile ce vor să controleze lumea. Ar fi fost
un coșmar pentru marile puteri să aibă și la București un lider politic
relativ autonom sau cu un grad apreciabil de independență. De asemenea,
ar fi fost foarte neplăcut ca în România conducerea să manifeste
ezitări în intransigența față de Rusia, așa cum manifestă, de exemplu,
Sofia.
Tocmai
din acest motiv, nici SUA nici NATO nu puteau fi dispuse să accepte
orice rezultat al alegerilor prezidențiale. Întrebarea care se pune este
însă: de ce nu putea fi Victor Ponta omul potrivit pentru a coordona
aplicarea politicii occidentale de către România? Pentru că e un om
corupt, sau un impostor (din punct de vedere academic) sau un prieten al
Rusiei? Nimic din toate acestea. Prea puțin contează, din punct de
vedere geostrategic, plagiatul lui Ponta sau corupția PSD-istă. Defectul
capital al lui Ponta, din unghiul de vedere geopolitic, este pur și
simplu prea marea putere a PSD. De ce nu iubește Vestul PSD-ul? Pentru
că e corupt, sau dictatorial, sau pentru că e „de stânga”(?) ori chiar
„neocomunist”? Nici vorbă – toate acestea sunt simple sloganuri
electorale. Corupția există în toate partidele și instituțiile
românești, iar dacă Vestul ar opta să colaboreze doar cu politicieni
nepătați el ar fi silit să se adreseze exclusiv sfinților și mucenicilor
din Calendarul Ortodox… De fapt, SUA au colaborat perfect cu numeroase
regimuri corupte (vezi nenumărate exemple din America latină și
centrală), cu dictaturi nemiloase (vezi chiar Arabia Saudită, marele
aliat arab al Vestului), și chiar cu regimuri de stânga (dacă acestea
erau ascultătoare…) De ce, atunci, SUA și NATO refuză să facă din PSD
aliatul lor principal în România? Oare nu s-a dovedit PSD-ul destul de
docil? Ba bine că nu… el și-a dovedit de multe ori disponibilitatea de a
executa fără murmur directivele. Și atunci?
Marele
defect al PSD este forța sa politică, mult prea mare pentru a fi pe
placul oricui vrea să dirijeze lucrurile în România. PSD-ul are un
electorat constant, de multe milioane de votanți, putere organizatorică,
rădăcini solide în teritoriu, numeroși susținători cu bani (indiferent
că sunt numiți „baroni” sau „oligarhi”), și deci o anumită autonomie. Ne
place sau nu, PSD este (încă) singurul partid solid, cu bază de masă,
din România (nu va mai fi multa vreme… DNA, instituția prezidențială și
alte forțe mai puțin vizibile îl vor demonta treptat). Or, un atare
partid constituie un risc major pentru politicile construite peste
granițe, el putându-se lesne replia în strategii naționale/naționaliste
neconvenabile pentru marii actori strategici. Din nou, Ungaria, Turcia
și chiar Bulgaria atestă clar că mișcări politice solide pe plan intern
constituie obstacole pentru aplicarea lină a directivelor SUA, NATO sau
UE. De ce e Vestul așa de supărat pe Viktor Orbán? Pentru radicalismul
său de dreapta? Nicidecum, acesta ar fi chiar pe placul republicanilor
neoconservatori din SUA și al multor altor forțe de dreapta occidentale.
Inacceptabil la liderul maghiar este faptul că el pune interesele
maghiare mai presus decât prioritățile marilor puteri. Acest lucru nu îi
va fi iertat. Cea mai bună dovadă a intransigenței occidentale față de
regimurile „autonomiste” (care manifestă independență națională în
raport cu marii actori strategici) este, așa cum indică analiștii,
subminarea sistematică de către SUA a regimurilor arabe modernizatoare
din Africa de Nord și Orientul Apropiat. Toate aceste regimuri erau nu
doar orientate spre modernizare, ci și naționaliste, adică susceptibile
de a iniția politici autonome. Este exact ceea ce nu li s-a iertat, și
ceea ce a dus la subminarea lor, chiar cu prețul (constatabil azi) al
exploziei radicalismului islamic al grupărilor ce s-au impus în locul
lor în aceste regiuni.
Pe
scurt, marile puteri occidentale nu au nevoie de regimuri politice
relativ autonome, care să își poată negocia („precupeți”) colaborarea cu
Vestul; ele au nevoie de regimuri politice complet docile, care să
execute disciplinat directivele de peste graniță. PSD-ul este încă prea
puternic pentru a se putea conta pe completa sa docilitate; evenimentele
din vara anului 2012 au dovedit că PSD, și forțele aliate cu el, pot
provoca surprize… Se poate spune că încă de atunci partidul lui Ponta și
aliatele sale și-au pecetluit soarta. Nici la Washington, nici la
Bruxelles nu se tolerează veleitățile de autonomie politică, și era clar
că ele sunt cu atât mai puțin tolerabile cu cât se proiectează un
război cu Rusia. Orice promisiuni ar fi făcut Ponta americanilor, el nu
prezenta încredere; acțiuni imprevizibile, ca acelea din 2012, s-ar
putea repeta și singura garanție contra lor este nu cuvântul de onoare
psd-ist, ci pur și simplu neputința PSD-ului de a le relua. Iată de ce,
dacă nu vor surveni evenimente-surpriză, este de așteptat ca PSD-ul să
fie în continuare demontat treptat. Odată redus la insignifianță, nu va
mai exista în România nici o forță politică cu veleități (măcar
marginale) de autonomie națională. Tonul politicii va fi dat de mass
media, de ONG-uri „apolitice” (gen GDS) și think tank-uri
„academice” a căror finanțare vine de unde vine și a căror poziție poate
fi perfect controlată de unde trebuie; iar în fruntea politicii
românești, Johannis, adică nimeni: un om fără personalitate, fără
partid solid care să îl susțină, fără autonomie și fără alte idei decât
aceea că… trebuie să fim aliații cei mai fideli ai SUA, NATO și UE. Un
asemenea lider nu creează nici un risc de autonomizare față de
directivele occidentale; el va fi totdeauna cel mai disciplinat
executant al acestor directive. (Să nu-l confundăm pe Johannis cu
Ferdinand I de Hohenzollern, după cum nici Ponta sau Băsescu nu pot fi
confundați cu Ionel Brătianu…).
Bineînțeles,
rezultatele alegerilor nu se explică pur și simplu printr-o conspirație
a străinilor îndreptată contra poporului român. Mulți votanți
(disperați, ca totdeauna, de ineficacitatea instituțiilor românești, de
corupție și sărăcie) au investit speranțe într-un nou președinte (așa
cum au făcut-o și în 2004… istoria se repetă). Românii disperați au
contribuit și ei, masiv la aceste rezultate. După cum au contribuit toți
cei care, supuși manipulării, credeau că aici se confruntau două
persoane, cu meritele și lipsurile lor – când de fapt a fost o
competiție între inițiativa autohtonă și decizia marilor puteri.
„Soluția Johannis” nu este o soluție de origine românească: fără
organizarea marilor actori strategici, ea n-ar fi avut nici o șansă.
Johannis este prea lipsit de personalitate, prea lipsit de conexiuni
politice de partid, și prea puțin cunoscut de masa electoratului pentru a
dobândi așa repede un succes răsunător. Totuși, să nu uităm că el a
prezis în mod genial și a anunțat explicit (cu o surprinzătoare
aroganță, pentru un om până mai ieri necunoscut milioanelor de alegători
români) sfârșitul carierei lui Ponta… cum s-o explica asta? O fi
Johannis vreun clarvăzător, a primit el mesajul decisiv din lumea
spiritelor? Da, el a primit un mesaj. Dar nu din lumea spiritelor, ci
de acolo de unde se iau deciziile. După modelul doamnei Nuland, cineva
i-o fi transmis poate lui Johannis: „F… the voters! Ponta is finished,
you are the new President!”
Cea
mai clară dovadă a faptului că Ponta și PSD-ul nu aveau nici o șansă să
câștige alegerile prezidențiale o reprezintă pregătirea minuțioasă a
unor tulburări de stradă modelate după modelul celor din timpul
„Primăverii arabe” și ale celor de pe Maidan-ul din Kiev. Aceeași
mobilizare a ONG-urilor și mass mediei „pro-occidentale”; aceeași
„schimbare la față” bruscă a unor lideri de opinie (până mai ieri
anti-Băsiști, iar în timpul campaniei brusc aliați ai lui Vasile Blaga,
Mihai Răzvan Ungureanu și ai tuturor celorlalți servanți ai
„Președintelui Jucător”); aceeași convocare insistentă pe rețelele de
socializare, aceeași isterie pe Facebook: „suntem la marginea
prăpastiei!”, „acum ori niciodată!”, „înfruntarea decisivă dintre Bine
și Rău!” etc. (Că PSD-ul a colaborat perfect cu SUA și cu NATO, girând
acceptarea României în alianța euro-atlantică, nu mai conta; el a
devenit deodată „Răul” – și va continua să fie asta câtă vreme va fi mai
puternic decât se dorește la Washington și la Bruxelles – Evere!)
Aceleași grupuri de „protestatari” dispuși să provoace dezordini de
stradă, pentru a dovedi că nu votul alegătorilor contează, ci cauza
„Binelui” (definit de cine trebuie și unde trebuie… nu de către
alegători); aceleași amenințări cu „Revoluția” (amenințări care îl lasă
pe cetățeanul român interzis… el credea că e pur și simplu vorba de
alegeri prezidențiale, nu de răsturnări ale regimului) etc.
Dacă,
în ciuda tuturor presiunilor, Ponta ar fi obținut mai multe voturi
decât Johannis, ar fi urmat scenariul clasic: contestarea alegerilor,
acuzații de fraude masive, ocuparea Pieței Universității, provocări și
violențe etc. Până când? Până când diplomații occidentali le-ar fi spus
clar PSD-iștilor că „nemulțumirea populară” îi obligă să se retragă. Așa
că cei care sperau că Ponta și PSD-ul ar putea câștiga alegerile se
înșelau – datorită necunoașterii intereselor geopolitice implicate.
Adrian-Paul Iliescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu